Index | Teatre de operaţii
ISTORICUL EVOLUŢIEI CONFLICTULUI DIN KOSOVO
Începând cu 31.01.1946 provincia Kosovo, în conformitate cu noua constituţie, face parte din Republica Serbia, componentă a Republicii Populare Federative Iugoslavia (din 1963 RSFI).
Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, în care sârbii aveau rolul predominant, s-a constituit în baza prevederilor Tratatului de pace de la Paris, ce a pus capăt primului război mondial. În componenţa sa au intrat mai multe state slave: Serbia, Muntenegru, Slovenia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina. Încă de la început, în noul stat s-au manifestat tensiuni etnice, culturale, religioase şi economice, deoarece sârbii şi muntenegrenii erau ortodoxi, croaţii şi slovenii, catolici, iar bosniacii, în majoritate, musulmani, fiecare având propriul său nivel de dezvoltare socio-economic.

Pe timpul vieţii lui Tito, tensiunile etnice au fost ţinute în frâu, acordându-se o serie de autonomii – provinciilor Kosovo şi Voivodina - şi procedându-se la descentralizarea autorităţii. Moartea lui Tito în 1980, pe fundalul agravării situaţiei economice interne, a contribuit la dispariţia acestui echilibru fragil.

Suprimarea, în 1989, de către autorităţile de la Belgrad a autonomiei provinciei Kosovo, locuită, în proporţie de 80-90%, de către etnici albanezi, a creat treptat o situaţie tensionată între populaţia albaneză şi autorităţile iugoslave.

În urma alegerilor generale în 1990, Croaţia şi Slovenia au hotărât să părăsească Federaţia iugoslavă, ceea ce a determinat izbucnirea luptelor între armată şi formaţiunile paramilitare sârbe şi forţele croate. Rărboiul a încetat în 1992, la intervenţia organizaţiilor mondiale, care au trimis misiuni de pace între cele două ţări. Tot în 1992, războiul civil s-a mutat în Bosnia - Herţegovina, care prin referendum, şi-a proclamat independenţa.

După trei ani de confruntări interetnice sângeroase, eşecul unei misiuni de impunere a păcii (UNPROFOR) şi presiuni şi intervenţii politico-militare internaţionale, a fost semnat Acordul de la Dayton în noiembrie 1995, ce a consemnat apariţia unei entităţi statale, constituite din Federaţia croato-musulmană şi Republica Srpska (a sârbilor).

În 1998, în provincia Kosovo, se acutizează starea tensionată existentă şi izbucnesc revolte ale etnicilor albanezi care urmăreau obţinerea independenţei acestei provincii, faţă de Belgrad.

Declanşarea în 1998, pe teritoriul provinciei Kosovo, a luptei armate împotriva poliţiei şi armatei sârbe de către "Armata de Eliberare din Kosovo" (UCK) şi revendicarea imediată a independenţei provinciei de către aceasta a creat un nou focar de instabilitate în Balcani. În urma confruntărilor au murit peste 1500 de albanezi, iar peste 400.000 s-au refugiat în Muntenegru, Albania şi Macedonia.

Propunerile internaţionale de aplanare a conflictului sunt respinse de regimul lui Slobodan Milosevic, care a continuat operaţiunile de anihilare a UCK. În aceste condiţii, Consiliul Nord Atlantic a hotărât să intervină pentru rezolvarea crizei şi menţinerea stabilităţii în ţările vecine.

Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1199 din 23.09.1998 a solicitat Iugoslaviei, în condiţiile deteriorării situaţiei din Kosovo, oprirea imediată a luptelor, retragerea forţelor din provincie, iar UCK încetarea activităţilor teroriste şi începerea de tratative pentru găsirea unei soluţii negociate a conflictului, observatorii internaţionali (din partea OSCE) urmând a supraveghea evoluţia situaţiei din provincie. Iugoslavia a acceptat o misiune de monitorizare.

Pentru verificarea aplicării Rezoluţiilor 1160 şi 1199 ale Consiliului de Securitate al ONU, în octombrie 1998 a fost înfiinţată sub egida OSCE misiunea KVM (Kosovo Verification Mission/ Misiunea de Verificare din Kosovo). Ea a primit sarcina să urmărească încetarea focului, deplasarea forţelor militare şi paramilitare, respectarea drepturilor omului. Misiunea a acţionat în Kosovo până în 20 martie 1999, când datorită reluării conflictului între etnicii albanezi şi autorităţile sârbe, a fost retrasă. La scurt timp după retragerea ei, NATO a început operaţiuni aeriene împotriva Iugoslaviei.

În condiţiile eşuării conferinţei pentru Kosovo din februarie-martie 1999, reunită la castelul Rambouillet (Franţa), statele NATO, în frunte cu SUA şi Marea Britanie, au interpretat Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1199 ca o legitimare a măsurilor militare ce pot fi întreprinse împotriva autorităţilor de la Belgrad în vederea impunerii prevederilor respectivului document.

Astfel, între 24.03.-10.06.1999, timp de 78 de zile, forţele aeriene ale NATO au efectuat 38.000 de misiuni, dintre care 10.000 de raiduri de bombardament (iniţial împotriva obiectivelor militare, apoi extinse şi asupra instalaţiilor industriale şi infrastructurii iugoslave) şi 2.700 de misiuni împotriva apărării antiaeriene sârbe. Întreprinse fără vreo decizie a Consiliului de Securitate al ONU, condamnate de Rusia şi China, operaţiunile din spaţiul aerian al Iugoslaviei reprezintă prima intervenţie militară din istoria NATO. Dacă forurile NATO au recunoscut pierderea a numai două aparate de zbor, fără a deplânge dispariţia vreunui militar, bombardamentele au provocat 545 de morţi în rândul armatei iugoslave şi 2.000 de victime în rândurile populaţiei civile. Importante distrugeri de bunuri, uzine, rafinării, poduri, implicit paralizarea traficului fluvial pe Dunare au afectat sever economia iugoslava.

În cele din urmă, S. Milosevic, lipsit de sprijinul Moscovei şi are loc la Kumanovo, încheierea unui acord, pe 9 iunie 1999, ce pune capăt operaţiunii NATO.

După ce Iugoslavia şi-a declarat acceptul pentru planul de pace ale statelor G8, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, la 10.06.1999 Rezoluţia 1244 care prevede, între altele, staţionarea unei forţe internaţionale în Kosovo (Kosovo Force - K.F.O.R.). În pofida manifestaţiilor organizate de partidele de opoziţie din Iugoslavia după 24.06.1999 (data ridicării stării de asediu), a embargoului la care este supusă economia iugoslavă şi a izolării internaţionale a regimului Miloşevici, poziţia autoritarului lider sârb a mai rămas o perioadă de timp neafectată până la primele alegeri democratice. Astfel, conform Rezoluţiei 1244, NATO a decis declanşarea operaţiunii Joint Guardian, prin care în Kosovo a fost trimisă misiunea KFOR (Kosovo Foce/ Forţa din Kosovo). KFOR a intrat în acţiune pe 12 iunie 1999, imediat după ce trupele sârbe s-au retras din provincia Kosovo.

Mandatul KFOR urmărea să se asigure securitatea tuturor cetăţenilor provinciei, asigurarea condiţiilor pentru reîntoarcerea liberă a tuturor refugiaţilor indiferet de originea etnică, supravegherea frontierelor, să ajute la refacerea instituţiilor publice, a locuinţelor, drumurilor, să contribuie la desfăşurarea normală a vieţii, să dezarmeze formaţiunile paramilitare ale UCK- Armata de Eliberare din Kosovo şi să contribuie la stabilirea unui cadru politic în conformitate cu legile internaţionale, garantând respectarea autonomiei provinciei în cadrul statului iugoslav.

KFOR a asigurat trecerea la starea de pace în Kosovo şi protecţia celor aproape 1 milion de refugiaţi albanezi reîntorşi; s-a garantat, într-o anumită măsură, şi revenirea refugiaţilor sârbi, apreciaţi între 70.000 şi 100.000.

După încheierea războiului, OSCE a decis ca misiunea KVM, formată din 1500 de membri, să-şi continuie activitatea în direcţia sprijinirii formării instituţiilor civile democratice. Pentru îndeplinirea mandatului său, KVM a păstrat legături strânse cu KFOR, care asigura cadrul de securitate necesară pentru activităţile OSCE în Kosovo.

Efectivele iniţiale ale misiunii KFOR s-au ridicat la 46.000 de militari proveniţi din 39 de state, membre şi nemembre NATO, precum şi trupe din Federaţia Rusă, care s-au retras în iulie 2003.

După cinci ani de calm relativ, confruntările au reizbucnit în 2003-2004, punând uneori în dificultate forţele NATO şi poliţia internaţională. Criza din Kosovo a marcat gestionarea confruntărilor din Balcani şi soluţionarea de către Naţiunile Unite şi alte organizaţii, a situaţiei din această zonă.

Ulterior, UNMIK (misiune ONU) a administrat de jure Kosovo şi a încercat să democratizeze societatea, prin politica "standardelor înaintea statelor" elaborată gradual începând cu anul 2002.

ONU şi OSCE au supervizat alegerile municipale (octombrie 2000) şi pe cele legislative (noiembrie 2000) care s-au sodat cu victoria Ligii Democratice şi desemnarea lui Ibrahim Rugova în funcţia de preşedinte. Au fost acordate atribuţii limitate autorităţilor provinciale. Revoltele din 2003 au evidenţiat multe slăbiciuni ale administraţiei internaţionale.

La 4 ianuarie 2003, a fost asasinat comandantul albanez Tahir Zemaj, apropiat al preşedintelui I. Rugova, care a condus forţele armate ale Republicii Kosovo (FARK). Câteva zile zile mai târziu, prim-ministrul sârb, Zoran Djindjici a avertizat, solicitarea unei conferinţe internaţionale, în scopul modificării frontierelor în Balcanii de Vest, în situaţia în care albanezii din Kosovo îşi intensifică presiunile pentru obţinerea independenţei. Belgradul sugera unificarea Republicii Srpska cu Serbia, în schimbul unui Kosovo independent, manevră diplomatică prin care s-ar fi remodelat sistemul de securitate patronat de SUA şi UE. Şeful misiunii UNMIK, susţinea că o astfel de modificare a statutului provinciei poate fi aprobată numai de Consiliul de Securitate al ONU.

Reprezentanţii SUA şi UE insistau în primăvara lui 2003, asupra intensificării transferului local de autoritate către noua administraţie aleasă din Kosovo. Totuşi albanezii şi sârbii au acţionat în conformitate cu strategia faptului împlinit, şi la 25 februarie, sârbii kosovari au proclamat întrunit Parlamentul Districtelor Sârbe Metohija şi au organizat forţe paramilitare.

La 7 martie, Z. Djindjici propunea divizarea provinciei pe criterii etnice şi înfiinţarea unei federaţii; în ziua de 12 martie 2003, însă, Z. Djindjici a fost asasinat, sârbii pierzând o personalitate cu influenţă marcantă în plan european. Din acel moment, albanezii kosovari preiau iniţiativa politică şi la 9 iunie, Ibrahim Rugova propunea deschis proclamarea independenţei "statului Kosovo" , demers respins de către autorităţile de la Belgrad. Albanezii sunt acuzaţi că vizează crearea proiectului "Albaniei Mari".

În 22 iunie 2003, UE condiţionează susţinerea sa, de normalizarea situaţiei politice, punând accent pe reluarea negocierilor dintre Belgrad şi Priştina, cu scopul definirii poziţiei provinciei autonome Kosovo, în cadrul Serbiei. În vara lui 2003, însă, au loc o serie de tensiuni, în cadrul provinciei, represalii albaneze, în Priştina, pe fondul arestării unor criminali de război, şi se multiplică loviturile împotriva forţelor ONU. Pe fondul creşterii valului de violenţe, la mijlocul lunii septembrie 2003, se aştepta începerea oficială a convorbirilor Belgrad-Priştina.

Grupul de Contact (SUA, F.Rusă, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia) a cristalizat "politica standardelor", în noiembrie-decembrie 2003, lăsând de înţeles că discuţiile privind statutul provinciei Kosovo ar putea începe la jumătatea anului 2005.

După 15 martie 2004, un nou val de violenţe a zguduit provincia, înregistrându-se incidente sângeroase între sârbi şi albanezi, la Mitroviţa (lângă Priştina). Peste 4.000 de sârbi şi ţigani şi-au abandonat localităţile. Deşi, iniţial surprinse de amploarea ciocnirilor armate, forţele NATO (cu întăriri de peste 3.000 de oameni) au restabilit în final ordinea.

Consiliul de Securitate al ONU a condamnat acţiunile antisârbeşti din 2004, la care au participat peste 50.000 de albanezi.

Revoltele din martie 2004 au evidenţiat riscurile tergiversării, afectând cauza albanezilor pe plan internaţional. Proiectul unei societăţi multietnice a început să fie pus sub semnul întrebării. Planul detaliat al ONU (din 29-30 martie 2004) a acordat o mai mare importanţă respectării drepturilor minorităţilor şi întoarcerii refugiaţilor. Noul premier sârb, Vojislav Kostunica a propus un proiect (martie 2004), care prevedea "cantonizarea" pe criterii etnice a provinciei, proiect ce a fost respins de reprezentanţii ONU, NATO şi UE.

Adunarea de la Priştina a amendat unilateral Cadrul Constituţional (8 iulie 2004), transferând majoritatea competenţelor, dinspre administraţia ONU spre structurile locale, modificare ce a fost respinsă de Serbia şi de reprezentanţii comunităţii internaţionale.

Un proiect iniţiat de statul austriac prevede o organizare a teritoriului provinciei, asemănătoare cu aceea a Belgiei (iulie 2004), idee aflată în atenţia oficialilor UE. Cercurile din Belgrad au sugerat şi împărţirea teritoriului, de-a lungul râului Ibar.

Procesul electoral, din august 2004, care a fost boicotat de minoritatea sârbă, la cererea expresă a Belgrad-ului, a dus la răcirea relaţiilor intercomunitare. Totuşi, s-a înregistrat un progres în cadrul negocierilor, prin semnarea unei declaraţii de către liderii sârbi şi albanezi din Kosovo, pentru atingerea în comun a standardelor democratice.

Preşedintele provinciei Kosovo, Ibrahim RUGOVA, l-a desemnat pe fostul lider al rebelilor albanezi, Ramush HARADINAJ, să ocupe funcţia de premier. Numirea acestuia a provocat o serie de critici şi reacţii dure din partea Belgradului la adresa Comunităţii Internaţionale, privind ineficienţa acesteia. Liderul Alianţei pentru Viitorul Kosovo, Ramush HARADINAJ, a înaintat UNMIK, în ianuarie 2005, un proiect al Planului de guvernare a provinciei Kosovo pentru perioada următoare.

Premierul kosovar a declarat că acceptă ca etnicii sârbi din Kosovo să aibă cetăţenie dublă şi să decidă prin reprezentanţii legali locaţiile în care se vor stabili persoanele strămutate. O altă acţiune pe care acesta intenţionează să o desfăşoare constă în lansarea unui proiect pilot privind înfiinţarea în enclava sârbă Gracanica a unei secţii proprii de poliţie, a unui tribunal şi alocarea de fonduri pentru îmbunătăţirea infrastructurii din localitate. Din 2004, a fost lansat un "parteneriat european" destinat Albaniei, Bosniei-Herţegovina, Croaţiei, Macedoniei, Uniunii Serbia – Muntenegru, în vederea unei posibile integrări, fără a se preciza termene concrete, în conformitate cu strategia Consiliului European de la Salonic (lansată în iunie 2003), vizând integrarea ţărilor din regiune.

Aderarea la UE, a ţărilor din regiune, este privită ca soluţionarea pe termen lung a rivalităţii din provincia Kosovo şi din întreaga Peninsulă Balcanică. Stabilitatea în Kosovo este o piesă esenţială în sistemul de securitate din Balcani.

Începând cu anul 2005, definirea statutului provinciei Kosovo continuă să reprezinte una dintre cele mai arzătoare probleme de pe agenda de securitate a Europei de Sud-Est. Politicienii albanezi au militat şi militează pentru obţinerea independenţei, în timp ce Belgradul şi minoritatea sârbă s-au opus secesiunii sau au acceptat, în cel mai bun caz, un partaj. Sârbii consideră Kosovo "sanctuar naţional". Albanezii invocă dreptul la autodeterminare, iar radicalii socotesc provincia indispensabilă.

Pe 13.09.2005, preşedintele provinciei Kosovo, I. RUGOVA, a desemnat delegaţia care va participa la viitoarele negocieri privind statutul final al provinciei. În a doua decadă a lunii septembrie 2005, la New York, a avut loc o reuniune a Grupului de Contact pentru Kosovo. În cadrul acesteia au fost prezentate şi unele aprecieri referitoare la stadiul implementării standardelor în provincie.

Pe data de 10 octombrie 2005, Secretarul General al ONU a înaintat membrilor CS al ONU, spre consultare, raportul întocmit de emisarul special al secretarului general al ONU, referitor la stadiul implementării standardelor în Kosovo.

După prezentarea raportului privind Kosovo, din octombrie 2005, al emisarului special al secretarului general al ONU, şeful UNMIK a elaborat un document ce conţine priorităţile UNMIK pentru perioada următoare: 1) Continuarea procesului de implementare a standardelor; 2) Reforma administraţiei locale; 3) Elaborarea unei agende de securitate coerente; 4) Crearea unor instituţii capabile să preia competenţele; 5) Restructurarea UNMIK; 6) Menţinerea unui mediu de securitate adecvat.